|
In prima tinerete, pe cand studia la Viena, era mare amator de farse. Povesteste un coleg al lui de atunci, ajuns mai tarziu profesor universitar, ca Eminescu statea in gazda la o batrana austriaca, impreuna cu un alt roman, un baiat mai instarit, care primea lunar, din tara, din belsug, atat bani, cat si alimente. Eminescu o ducea mai greu, dar asta nu influenta cu nimic buna lui dispozitie.
Intr-o zi, la pranz, toti studentii romani s-au dus la restaurantul, unde obisnuiau sa-si petreaca timpul liber si sa bea cate un "schwartz". Printre ei era si Eminescu. Nu mai e nevoie sa spun ca schwartzul nu le potolise foamea, ce incepuse sa le dea ghies, ci dimpotriva.
Si, culmea ironiei pentru cei flamanzi, usa bucatariei se deschise zgomotos si in restaurant intra o tanara si blonda chelnerita cu mai multe portii de carnati, bine rumeniti, pe varza calita, si o serie de "kriegele" cu bere spumoasa.
Cativa dintre studentii nostri nevoiasi privira cu jind si inghitira in sec. Bineinteles ca Eminescu le tinea cu fidelitate companie. Vazandu-i ca se uita cu atata adoratie la carnatii prajiti le spuse, lingandu-si buzele:
- Vreti sa mancati cate o pereche de carnati pe varza si sa va stingeti setea cu cate un kriegel cu bere proaspata?
Unul din ei, mai mucalit, se ridica si raspunse in hazul tuturor:
- Aceasta ciudata intrebare nu poate avea decat un raspuns: da!
Iar ceilalti, ca la o comanda nevazuta, strigara mai abitir decat briganzii din "Hernani":
- Da! Da! Da!... De trei ori da!
- Bine! incuviinta Eminescu, surazand mefistotelic, eu am voit sa am asentimentul vostru, al tuturor, ca nu cumva sa fiu refuzat. Daca-i asa cum spuneti, asteptati-ma, va rog, aici. Intr-o jumatate de ora sunt inapoi. Pana atunci, inarmati-va cu acea virtute, pe care filozofii o numesc rabdare... si iata aici si-un pac de tutun "prima", cu foita lui. Auf wiedersehen!
Si Eminescu se intoarse acasa si se duse glont la batrana lui gazda:
- Gnadige Frau Rose, o mare nenorocire i s-a intamplat colegului meu de camera, Herr Gramada!
- Jesus, Maria, Josef! A fost ranit in vreun duel, sarmanul tanar?
- A, nu, nu, nu e chiar atat de grava nenorocirea. Altceva i s-a intamplat: s-a asezat la restaurant pe un scaun ce avea doua cuisoare iesite si, cand a voit sa se ridice pentru o mica treaba, si-a sfasiat pantalonii, dar asa de rau, incat omul nu mai poate pleca pe strada. I se vad albiturile si trebuie sa recunosti ca-i mai mare rusinea!
- Vai, vai, vai! Si ce-i de facut?
- M-a rugat pe mine sa vin sa-i iau pantalonii cei negri si sa-i duc la restaurant sa se schimbe. Bine ca are doua perechi.
Madam Rosa, care-l stia pe Eminescu cam sugubat, nu prea inclina sa-l creada, si-i riposta:
- Dar, nu va suparati, domnule Michel, nu v-a dat bilet pentru mine, ca dumnealui cam asa obisnuieste, cand imi cere ceva.
- Ah, cum de am uitat? se plesni Eminescu cu palma peste frunte. Sigur ca mi-a dat. Poftim! Si, dupa ce se scotoci prin buzunarele hainei, scoase un bilet impaturit in patru, il desfacu si i-l arata: Poftim: "Stimata doamna Rosa, dat domnului Eminescu pantalonii mei cei negri, care-mi sunt absolut si imediat necesari. Cu multumiri: Gramada."
Nemtoaica isi ridica privirea mirata asupra tanarului ei chirias:
- A scris romaneste?
Eminescu ramase surprins, dar numai o clipa:
- Adevarat, vezi, in graba, bietul baiat a uitat ca dumneata nu stii decat nemteste. Dar uite-i, aci, iscalitura, doar i-o cunosti, ca ti-a scris si dumitale din tara de atatea ori!
- Da, da, e drept. Asta-i semnatura domnului Gramada. Poftim pantalonii. Ce ghinion pe bietul tanar!
Eminescu insfaca pantalonii foarte grabit si o lua la goana spre cel dintai telal care-i iesi in cale. Ii vandu cat putu mai bine si nu se mai opri decat la restaurant, unde intra gafaind, dar cu fata radioasa.
Batu in masa cu o siguranta de bancher si dadu comanda, insirandu-si banii dinainte:
- Cinci portii de carnati pe varza, zece chifle si cinci kriegele cu bere! Apoi, facand socoteala, spuse incantat: Si ne mai ramane si pentru inca cinci schwartzuri. Phhii, festin in toata regula! Baieti, dati-i falci!
E inutil sa mai descriu cum a decurs masa studentilor nostri.
Dar iata ca, a doua zi chiar, amicul Gramada trebuia sa se duca intr-o vizita simandicoasa. O ruga deci pe madam Rosa sa-i perie bine si sa-i calce pantalonii negri. Cum era si natural, batrana holba ochii la el, nestiind ce sa creada:
- Dar nu i-ati cerut dumneavoastra ieri, cand a venit domnul Eminescu si i-a luat, ca sa vi-i aduca la restaurant?
- Ce, Eminescu, ce restaurnat?! striga Gramada, venindu-i sa cada gramada, vorba aceea, ca-si dadea seama ca e ceva necurat la mijloc.
Nemtoaica se infurie:
- Atunci strig si eu: ce pantaloni negri?
Gramada se uita la Eminescu, care radea intr-un colt, pe infundate.
- Ah, corsar de uscat, ce-ai facut cu pantalonii mei?
- Asculta, ii spuse Eminescu, abia stapanindu-si icnelile: ti-au placut carnatii cei alepisiti pe varza calita? Si chiflele proaspete si rumenite? Dar berea rece a fost buna? Asa-i?
- Mi-ai dat pantalonii pe carnati?
- Fereasca sfantul, se putea sa fac asa ceva? N-ai vazut ca am platit cu fileri? I-am vandut la telal. Altminteri mai aveati voi parte de o masa atat de gustoasa care ne-a uns la inimia? De altfel, cand v-am cerut asentimentul, daca vreti sa mancati carnati si sa beti bere, tu ai acceptat ca si toti ceilalti, daca nu ma-nsel!?
- De ce nu ti-ai vandut pantalonii tai, negustor de piei de closca?
- Cum puteam sa-i vand pe-ai mei, cand am o singura pereche? Frumos mi-ar fi stat sa ma duc la Universitate in izmene! Dar tu, avand doua perechi, e mai echitabil, trebuie sa recunosti.
Gramada, din infuriat cum era, izbucni si el in ras. Apoi, curiozitatea nu-i dadu pace>
- Dar cum Dumnezeu de ti i-a dat madam Rosa, fara nici un bilet din partea mea?
- Ba, daca nu te superi, am avut si bilet in regula din partea ta! il linisti Eminescu.
- Ce tot spui, ca eu nu stiu nimic?
- Madam Rosa draga, fii amabila si ada biletul ce ti-am dat ieri pentru pantalonii domnului Gramada!
Pe bilet erau scrise urmatoarele: "Draga Eminescule, ma rog tie, fii bun si da-i aducatorului, pentru colegul nostru Silvian, "Critica ratiunii pure" a lui Kant. Cu multumiri, al tau Gramada"
- Mai, ca sotie mai esti! Cu tine n-o scoate omul la capat. Hai la telal sa-mi iau pantalonii inapoi mai degraba; numai de nu i-o fi vandut si el!
sursa: Mici povestiri despre oameni mari - Grigore Bajenaru
Mihai Eminescu - Stefan Luchian
|