| S-a întâmplat să trăiesc cu mine |  |
| (Literatură) |
| Sunt carti care se hranesc din tine ca o pasare infometata. Iti ciupesc din sentimente, din ganduri, te lasa cu goluri pe care trebuie sa le umpli prin intoarcerea la tine din toate locurile in care ai incercat sa fugi. |
Si, desi au personaje total straine tie, simti ca ai putea fi si tu acolo, in locul lor, daca te-ai lasa purtat in miezul lucrurilor.
Cartea lui Bogdan-Alexandru Stanescu, „Copilaria lui Kaspar Hauser”, aparuta in 2017, la Editura Polirom, in colectia EGO Proza, imi pare o astfel de carte.
Pretextul e maturizarea unui baiat, Bobita, pierdut intr-un Bucuresti cenusiu si spart in cioburi de frustrari emotionale de catre familia sa disfunctionala: un tata care nu e niciodata acolo pentru el si o mama exigenta care ii ofera mult prea putina afectiune si mult prea multi tati de imprumut. Miezul naratiunii are, insa, de-a face cu melancolia umana in cea mai fragila intruchipare a sa, cu dependenta de descrieri laborioase a frazelor-cucoane, cu paradoxurile unei vieti asumate, cu tranzitia de la atunci-urile la acum-urile existentei, cu frumusetea unor relatii care se nasc din iubirea pura si putregaiul unor dependente emotionale care ne ascund de noi insine.
Nu stiu sa il pun alaturi de alti scriitori pe Bogdan-Alexandru Stanescu si nici nu imi doresc asta. Cred ca el ar putea mult mai bine sa se incadreze in curente si stiluri literare, daca ar avea chef sa o faca, intrucat este un critic literar mult peste ce as putea fi eu vreodata. Cartea pe care Bogdan-Alexandru Stanescu a scris-o se cere, in primul rand, citita. „Citeste-ma!”, o vei auzi strigandu-te obsedant prin casa.
Bobita, personajul central din „Copilaria lui Kaspar Hauser” isi da seama, destul de devreme, ca s-a intamplat sa traiasca cu el si ca intamplarea asta nu are cum sa il lase indiferent. Oricat s-ar stradui sa isi diminueze existenta, el este atat de prezent in propria viata si in viata altora, incat devine un personaj al naibii de incomod si de simpatic, in acelasi timp.
Desi structurata in 12 povestiri cu acelasi narator, Tatutu, Ion Malorescu, Balkan, Crematoriul, Spre Ciocanesti, Calarasi, Duhul din lampa, Scriu despre Ashbery, Popa Mihai, Ninge in Tyria, Playing it hard, Knossos, „Copilaria lui Kaspar Hauser” are coerenta si continuitatea unui roman. Citindu-o, te simti ca si cum ai anexa, cu mintea si cu inima, teritorii din viata lui Bobita si ai incerca sa le pui bine intr-un loc din tine pentru a te uita peste ele cu meticulozitatea unui colectionar. E atat de multa intimitate dezgolita in povestirile lui Bogdan-Alexandru Stanescu, incat nu mai ai scapare, esti partas la ceea ce i se intampla personajului-povestitor.
Dar, cine este acest Kaspar Hauser care, aparent, la o prima privire aruncata prin carte, nu are nici o legatura cu personajele si locurile prin care acestea isi taraie existenta? Ei bine, o simpla cautare pe google ni-l captureaza pe acest Kaspar si ne schiteaza un portret al sau.
De origine germana, Kaspar Hauser (n. 30 aprilie 1812 (?) - d. 17 decembrie 1833) a ramas in istorie ca tanarul care si-a petrecut copilaria in izolare totala intr-o celula intunecata. La inceput s-a crezut ca fusese crescut in padure, intr-o stare de semi-salbaticie. Mai tarziu, acesta a asternut o alta versiune in scris, adaugand mai multe detalii. Conform povestiriilui, isi petrecuse toata viata, de cand isi putea aduce aminte, complet singur, intr-o celula de aproximativ 2 metri lungime, un metru latime si un metru si jumatate inaltime, unde avea doar un pat de paie pe care dormea si doi cai si un caine de jucarie sculptati din lemn.
Hauser a pretins ca gasea paine cu secara si apa langa patul lui in fiecare dimineata. La anumite perioade, apa avea un gust amar si daca o bea avea un somn mai adanc decat de obicei. In asemenea ocazii, dupa ce se trezea, paiele erau schimbate, iar unghiile si parul sau erau taiate. Dupa marturia lui, primul sau contact cu o alta fiinta umana a avut loc nu cu mult timp inainte de a fi eliberat. Atunci l-a vizitat un om misterios, care avea mare grija sa nu isi arate fata, un barbat care, spunea Hauser, l-a invatat sa-si scrie numele, conducandu-i mana.
Analogia pe care Bogdan-Alexandru Stanescu o face intre personajul sau, Bobita si Kaspar Hauser tine de subtilitatile naratiunii si ale melancoliei pe care o injecteaza in carnea acestei naratiuni. Bobita, desi umbla pe strazile unui oras aglomerat, schimba des oameni, locuri si stari in incercarea sa de a se regasi, de a se maturiza este, in miezul sau, un insingurat, izolat pana la suferinta.
„Copilaria lui Kaspar Hauser” este un roman al maturizarii, dar si o carte de atmosfera, atmosfera unui Bucuresti in plina tranzitie, smuls aproape violent din comunism si aruncat intr-un capitalism in care se simte pierdut, in primii ani. Cu meticulozitate, atentie la detalii, sarcasm si duiosie ciudat de armonios imbinate, Bogdan-Alexandru Stanescu ne poarta intr-o calatorie in timp care starneste si in noi insine nostalgia, daca am trait acele vremuri sau uimirea, daca ne-am nascut in plina democratie si nu cunoastem comunismul decat din povestile parintilor sau ale bunicilor.
In paginile „romanului de povestiri”, asa cum cu umor descria cineva proza lui Bogdan-Alexandru Stanescu, descoperim un copil al perioadei comuniste pentru care imaginatia tine loc de orice, un adolescent indragostit de literatura si destul de stingher in prezenta celorlalti, un tanar pentru care alcoolul este o falsa terapie impotriva unei tristeti care nu dispare orice i-ai face si pentru care literatura devine, deja, o dependenta pe viata.
In fiecare din cele 12 povestiri m-am scufundat fara sa stiu cum voi ajunge la liman, dar una a avut pentru mine curenti atat de puternici, incat am luat guri zdravene din ea si era cat pe ce sa raman in burta unei stari pe care nu as sti sa o descriu cu exactitate, un amalgam de tristete, ras isteric si oboseala existentiala, lehamite, deruta, lipsa de rost. Este vorba de cea botezata de autor Scriu despre Ashbery. Mi-am confirmat o data in plus, citind randurile acestei povestiri, ca se intampla sa traiesti cu tine, ca nu alegi tu asta, ca, indiferent cata revolta ar starni viata in tine, la un moment dat, a face pace cu ceea ce te defineste si te mana in lupta si maine e vital.
Bogdan-Alexandru Stanescu scrie cu nerv, scrie ca un maratonist care, din cand in cand, isi da seama ca poate fi campion si la viteza pe distante scurte, scrie ca si cum de asta ar depinde viata sa, scrie pentru el atragandu-i in densitatea si haul naratiunii si pe cei care il citesc, prin firescul cu care alege sa expuna viata in cuvinte. Frazele sale sunt lungi, uneori simti ca te sufoci in ele, nu pentru ca nu ti-ar provoca placere, ci pentru ca strang in interiorul lor atat de multe sentimente, incat cauti o iesire pentru a lua o gura de aer. Nu ramane stare, om, loc, intamplare nedisecata in cartea lui Bogdan-Alexandru Stanescu.
„Copilaria lui Kaspar Hauser” dezvaluie, prin fiecare pagina, maturitatea la care a ajuns Bogdan-Alexandru Stanescu ca scriitor, aduce in laboratoarele literaturii memoria unui copil nascut in comunism si maturizat intr-o perioada de tranzitie, induioseaza, revolta si intristeaza prin radiografierea melancoliei, expune stari si perioade din istoria noastra recenta si din istoria personala a personajului central si, ce face cel mai bine, poate, starneste o pofta de a-i devora paginile in incercarea de a potoli pofta de alter-ego-uri, de literatura pe bune.
.
| |
|
|
|