In cadrul filosofiei clasice grecesti, personalitatea lui Platon reprezinta un moment de referinta, fiind considerat cel mai mare ganditor idealist al acestei perioade. Epoca in care a trait, respectiv anii 427-347 i.Hr., corespunde unei etape din istoria Greciei antice foarte framantate cand, dupa regimul cel mai democrat al vremii, cel al strategului Pericle [443-429 i.Hr.], in cetatea-polis Atena, in timpul razboiului peloponesiac, toate valorile recunoscute anterior se modifica, tot asa cum si viata lui Platon insusi. Provenind dintr-o familie de aristocrati, dupa mama coborator din legendarul rege legiuitor Solon, conform traditiei ateniene, Platon a studiat la varsta tineretii filosofia, acea conceptie integratoare a tuturor cunostintelor epocii in care traia. Deoarece Socrate era cel mai respectat filosof al vremii, pe care Platon se pare ca l-a cunoscut de copil, sau dupa altii la 20 de ani, el si-a insusit intocmai ideile novatoare ale acestuia, idei care coborau filosofia din cerurile zeilor pe pamant, printre oameni, propunandu-le sa se autocunoasca, sa caute adevarul in ei insisi. Descoperirea lui se putea face prin metoda maieuticii, a mositului, din aproape in aproape. Aceasta metoda se spune ca i-a fost inspirata lui Socrate de mama sa, care era moasa, ceea ce ne face sa presupunem ca gandirea grecilor vechi era profund intuitiva, gandire de poeti ce se mirau naivi in fata naturii, neavand suficiente cunostinte date de cercetarea rationala, precum avem noi, cei de azi. In educatia ateniana scopul final al acestei pregatiri era, pentru fiii celor bogati, mod de a deveni buni oameni politici, buni oratori, capabili sa convinga auditoriul, de aceea retorica era la mare cinste; aflata la inceputurile ei, filosofia era de multe ori doar o indeletnicire orala, astfel ca maestrul lui Platon, Socrate, nu a lasat nimic scris; tot ce se stie despre opera lui se datoreaza discipolilor, cel mai de seama fiind Platon. 

Socrate a trait intre anii 469-399 i.Hr., deci moartea i-a survenit la varsta senectutii, el fiind o personalitate emblematica si datorita acestui aspect al longevitatii sale; si azi avem tendinta fireasca sa ne respectam batranii intelepti, comparandu-i cu prea multii batrani deprimati, bolnavi, rapusi de viata, debusolati, mult mai numerosi decat cei senini si cu adevarat intelepti. Si in plus, Socrate venea sa repuna in drepturi legea pe care multi din contemporanii sai o socoteau inutila; respectat, ascultat, Socrate sfarsea prin a fi condamnat tocmai de cei pe care filosoful ii aparase, de conducatorii cetatii nemultumiti de popularitatea ganditorului care parea ca indeamna la revolta impotriva lor, cei ce incalcau legile naturii umane, inchinandu-se unor zei care uitau adevarata menire a omului: cea de a cauta binele si adevarul. Socotit instigator social, Socrate era condamnat, iar discipolul sau cel mai devotat, aflat la varsta de 28 de ani, urma sa fie marcat pentru toata viata de acest sacrilegiu, de aceasta incalcare flagranta a legilor tocmai de cei care erau cei mai indreptatiti sa le respecte.. 

Studiind viata marelui filosof antic, Platon, ii putem intelege si mecanismele gandirii sale care au dus la elaborarea unui sistem filosofic aparent rupt de realitate, un sistem in care lumea are la baza Ideea. Aparea pentru prima data desprinderea de materie, de intelegere a unitatii lumii printr-un element care sa ii dea unitate, lumea putand sa se nasca din ea insasi, din Ideea pura. Era oare o incercare de delimitare a lumii reale de cea a ideilor, o rupere a filosofului de viata reala, o lume plina de minciuna, imposibil de schimbat, sau era o detasare superioara, usor aroganta, a inteleptului care atinsese esenta lumii, dar care devansa cu mult epoca in care traia? Se pare ca de-a lungul existentei sale, Platon nu a fost un invins, el nu s-a izolat de problemele cetatii. In toate peregrinarile sale in Egipt, in Megara, in Cirene, in Siracuza, el a cautat sa influenteze benefic conducatorii, de multe ori tirani, de aceea si ideea din Republica, opera sa cea mai cunoscuta, de a infaptui un stat in care filosoful sa ii fie regelui sfatuitor, sfetnic, mentor spiritual. Si visul i-a fost implinit tocmai de elevul sau pe care l-a format in celebra scoala de la Atena, Academia, acesta nefiind altul decat Aristotel, cel mai mare filosof antic, profesorul celui mai mare rege al antichitatii, atat sub aspect politico-militar, cat mai ales ca deschizator de noi orizonturi culturale, Alexandru Macedon. 

In sudul Italiei, la Siracuza, Platon a intrat in contact cu filosofii pitagoreici, si ei tributari unei conceptii abstracte, aproape idealiste asupra lumii, cea in care numarul este elementul fundamental, temelia pe care se sprijina intreg edificiul existentei, El a imbinat doctrinele lui. Heraclit, ale pitagoreicilor si ale lui Socrate. Cu privire la lucrurile sensibile, el este de acord cu Heraclit, in doctrina realitatilor inteligibile cu Pitagora, iar in filosofia politica cu Socrate.

Drama vietii lui Platon, data de moartea nemeritata a mentorului sau, dar si propria sa formatie intelectuala in mod sigur, gandirea sa mitica, i-au permis realizarea unei opere cu pronuntate valente literare, ceea ce ii confera originalitate si maretie. Cele mai cunoscute mituri se refera la dreptate si nedreptate - mitul lui Gyges, la adevar - mitul pesterii, la dragoste - mitul androginului. Aceasta modalitate de scriere a filosofiei sub forma miturilor, a pildelor am zice, cat si forma pe care o imbraca, cea a dialogurilor, face ca opera lui Platon sa fie foarte apreciata in epoca si poate de aceea si bine pastrata peste timp. Dialogul ca forma de exprimare a discursului filosofic se pare ca este creat pentru prima data de Platon, cel care se numea in realitate Aristocles, ca si bunicul sau, Platon fiind un soi de porecla ce simbolizainaltimea fruntii sale sau abundenta stilului sau.

Dialogul filosofic nu este un schimb de informatii, ci constructia unei idei din alta idee, dialogul filosofic nu rezolva probleme ci problematizeaza, maestrul dintr-un dialog filosofic nu stie raspunsurile ci conduce gandirea spre intrebari din ce in ce mai adanci. In disputele filosofice partenerul de dialog nu este un inamic, ci acela care are o alta parere, crescuta din dialogul insusi, intr-un dialog filosofic toti invata, nimeni nu este atoatestiutor, toti se asculta si se respecta. Dialogurile, capodopere ale prozei clasice grecesti, cuprind numeroase lucrari: Apologia lui Socrate, Criton, Gorgias, Fedon, Banchetul, Republica, Sofistul, Timaios. Din ele rezida, in ciuda prezentei aproape continue a lui Socrate, ideea de baza a filosofiei lui Platon, aceea ca adevarata realitate o constituie Ideile, cea de frumos, de bine, de adevar, esente suprasensibile, imuabile, aflate intr-o lume in afara timpului si spatiului, dominate de un principiu suprem, cel al unitatii in diversitate. 

Viata lui Platon, ca si a mentorului sau, nu a fost una scurta, ceea ce semnifica in mod sigur faptul ca activitatea aceasta de ganditori, de mentori pentru cei tineri le asigura tuturor o longevitate si o vivacitate peste medie. Poate ca intr-un alt spirit mai putin elevat, drama de tinerete a lui Platon ar fi facut adevarate ravagii, ajungand la patologic. La Platon s-a transformat intr-o conceptie atat de armonioasa, de adanca impacare cu un destin aproape implacabil, destinul celui care crede in principii, insa asa cum ne explica marele filosof, dezordinea intr-un stat are trei cauze: legile rele, nerespectarea legilor si lipsa lor. Tot ce exista este rau, bun sau neutru. Pentru Platon virtutea reprezinta cumintenie, dreptate, curaj, cumpatare. De aceea conform acestor principii el si-a organizat continuu propria viata, o viata in slujba Ideii. 

Celebrele Dialoguri reprezinta aplicarea metodei dialectice de gandire, inteleasa in sensul ei originar de discutie din grecescul dialectiktike, de aceea pare ca Platon se contrazice pe sine sau pe interlocutorii sai, ori nu are clara o conceptie asupra lumii; este posibil ca aceasta conceptie sa se fi schimbat in cursul vietii sale sub influenta nenumaratelor evenimente in care a fost implicat, sub influenta celor pe care i-a cunoscut, dar este posibil de asemenea ca aceste aparente contraziceri sa fie chiar gandirea sa in continua interogare, cautare, negare si revalorizare. 

Personajele Dialogurilor sunt de cele mai multe ori reale, fie alti filosofi ai epocii, fie aproape omniprezentul sau mentor, Socrate, fie unele imaginare. S-a spus ca ceea ce Platon pune pe seama lui Socrate nu ar fi fost niciodata rostit de acesta, dar spiritul lui se simte continuu, fostul elev omagiindu-l prin opera sa. Conceptia despre suflet a lui Platon era ca si la pitagoreici aceea ca sufletul e nemuritor, el transmigrand in mai multe corpuri. Oare aceasta credinta mistico - religioasa in fapt nu o imprumutasera grecii de la indieni, de la budisti? De ce sa fi fost imposibil ca aceste civilizatii sa se fi aflat la un moment dat in contact? Principiul sufletului este la Platon numeric, pe cand cel al corpului este geometric. Sufletul este suflul vital, raspandit in toate directiile, el se misca de la sine si e tripartit: partea lui rationala isi are sediul in cap, cea a pasiunilor in inima, iar cea care produce poftele in zona buricului si a ficatului.

Partea rationala a sufletului este cauza reflectiei, a deliberarii, a intelegerii; partea senzuala a sufletului este cauza poftei de a manca, a satisfactiei sexuale, iar partea pasionala este cauza curajului, a placerii a durerii, a supararii. Pornind de la centru, sufletul cuprinde corpul din toate partile, in cerc, el e compus din elemente si e impartit in intervale armonioase, formeaza doua cercuri legate intre ele, dintre care cel interior formeaza cele sapte cercuri, cercul interior este cel al identitatii, iar cel de-al doilea este al alteritatii.’’ 

Din miscarea cercului alteritatii se naste opinia, iar din miscarea regulata a cercului identitatii apare stiinta, ceea ce inseamna ca la baza tuturor lucrurilor sunt doua principii: divinitatea si materia. Prima e ratiune si cauza, cea de-a doua nu are nici forma, nici limita, ea are initial o miscare dezordonata, insa divinitatea, preferand ordinea dezordinii, a strans-o intr-un singur loc. Astfel substanta, materia, a fost transformata in cele patru elemente prezente si la primii filosofi ionieni, dar si in cultura chineza veche: apa, aerul, pamantul si focul. Din aceste elemente s-a nascut lumea si tot ce exista in ea. Aceste elemente sunt in continua schimbare, cu exceptia pamantului care, fiind constituit din figuri geometrice, subinscrise unui cub, nu se poate schimba; celelalte au ca elemente definitorii astfel: focul o piramida, aerul un octagon, iar apa un icosaedru. Divinitatea este cauza intregii creatii, considera Platon, deoarece binele este facator de bine, prin insasi natura sa, universul este cel mai frumos lucru pentru ca seamana cu divinitatea. Universul e o fiinta insufletita, creat dupa asemanarea fiintei inteligibile, dar ca sa fie perfect, a fost creata si faptura celorlalte animale. Divinitatile sunt de natura focului ca si sufletul, ele nu au corporalitate, iar vietuitoarele sunt, dupa mediul in care traiesc, zburatoare [aer], acvatice [apa], terestre [pamant], inzestrate cu corporalitate si suflet in acelasi timp. Ceea ce trebuie sa faca orice fiinta este sa se identifice cu divinitatea, pentru aceasta fiind necesare virtutea, forta, sanatatea, simturi bune, bogatia, neamul ales si buna reputatie. A fi bun implica si a fi frumos, acel kalokagatos specific gandirii grecilor. Universul este unic, creat perfect si perceptibil simturilor, nelimitat, sferic, ca si cel care l-a creat, nepieritor ca si divinitatea. Universul contine totalitatea corpurilor care exista, puse intr-o ordine perfecta, care ne da posibilitatea de a le cunoaste. Unicitatea, acel element fundamental al pitagoreicilor, se multiplica; totodata el considera ca si Heraclit ca totul curge continuu, fiind deci in schimbare. Nu poate sa admita insa, trecerea unei idei in contrariul ei, tot asa cum nu poate concepe ca doua propozitii contrarii pot fi adevarate in acelasi timp. Separarea lucrurilor sensibile, vizibile de cea a ideilor, lumea inteligibila nu inseamna ca exista doua lumi, ci una numita kosmos. Lumea ideala este modelul [paradeigma] acestei lumi unice, care e imaginea, copia ei. Ideile nu sunt perceptibile sensorial, sunt incolore, intangibile, fara contur, dar au fiinta autentica doar lucrurile sensibile nu sunt, exista fara sa fie. Ideile la Platon nu par a fi in suflet, in ganduri cum le va aseza firesc Aristotel, ele exista formalist-idealist.

Maretia filosofiei lui Platon este data de faptul ca a reusit sa distinga fiinta de existenta, limitele filosofiei sale constand in faptul ca le-a separat. Daca nu ar fi folosit miturile, dialogul, spun unii ganditori, ar fi elaborat o logica mai complexa, ca disciplina a cunoasterii, decat cea aristotelica. Abia in zilele noastre stiintele au devenit capabile sa transforme efectiv existenta naturala sa sociala, s-o faca pe masura intentiilor, ideilor umane. Dar inca nu s-a renuntat la realitatea ideala morala, politica, estetica, perfectiunea fiind si azi, in sens mai mult sau mai putin figurat un atribut al divinitatii. 

Iubire platonica sau iubire perfecta? 

Cel mai tulburator mit ramane cel al androginului, insotind gandirea multor umanisti preocupati in mod firesc sa defineasca iubirea. Mitul acesta apare in dialogul Banchetul, relatand o petrecere unde se discuta despre Eros, acea fiinta-idee creata de zei pentru a face lumea mai buna, pentru a asigura legatura intre oameni si zei. Astfel Platon relateaza mitul fiintei perfecte, barbat si femeie in acelasi timp, cu patru brate, patru picioare, cu doua capete; pe acea fiinta si zeii o invidiau, de aceea au separate-o, facandu-i pe cei doi care au rezultat sa se caute continuu pana se gasesc; aceasta fiinta se numea androgin. Insa in urma discutiilor dintre personajele lui Platon se ajunge la idei contradictorii: pe de o parte se glorifica aceasta iubire pura, in care se obtine cea mai inalta perfectiune, pe de alta parte se neaga implicarea trupeasca, de unde expresia iubire platonica in sens de iubire ideala, neimplinita fizic. Apare si o alta idee, chiar scandaloasa dupa unii, prezenta in Republica, aceea a stapanirii in comun a femeilor de catre cei bogati, alaturi de pamanturi, de sclavi; dar oare uitam ca Platon ramanea tributar totusi timpului in care traia, mentalitatilor epocii? 

Pornind de la acest mit, al androginului, am incercat sa identific posibilitatile practice de a gasi marea iubire, iubirea perfecta. Daca totusi consideram ca perfectiunea ramane atributul divinitatii, ca oamenii nu sunt perfecti ci perfectibili, este totusi demn de retinut ce considera azi hotarator in realizarea acestui mit doi mari psihologi romani: Corneliu Mircea, in lucrarea Intercomunicarea, si Mielu Zlate, intr-un manual destinat elevilor de clasa a X-a, preocupati in mod sigur de cunoasterea acestei probleme un manual de psihologie. Mai intai voi prezenta conceptia lui Corneliu Mircea, psihoterapeut roman, care isi subintitula amintita lucrare Eseu de antropologie psihologica. Sintetizand conceptii ale unor mari psihologi, conchide urmatoarele: Erosul este puterea informanta cea mai pura si mai adanca a umanitatii, redescoperita mereu si mereu reactualizata de miscarea devenirii nivelice [care dezvaluie taramuri limpezi si nestiute odata cu si prin fiecare noua dimensiune nivelica]’’. 

Aceasta devenire nivelica este explicata de autor prin insusi modul de organizare a psihicului uman, inteles dupa modelul lui Freud, acel aparat psihic compartimentat, format din constient, inconstient si subconstient, ca si dupa modelul trebuintelor lui Abraham Maslow, cel al piramidei care include pe treapta superioara realizarea treptei inferioare cu necesitate. Acest mod de abordare a devenirii finite umane implica transformarea prin intermediul comunicarii, a cuvantului rostit sau scris, dar si prin acele forme primare de comunicare, prima treapta fiind a corporalitatii, comunicarea gestuala, cea mai primitive modalitate informationala, specifica si lumii animale; de la acest prim nivel, al instinctualitatii, se trece apoi spre cel de-al doilea, al afectivitatii, incluzandu-l armonios pe primul, apoi spre al treilea, al imaginarului, spre cel de-al patrulea, al ratiunii si in final, incorporandu-le pe toate, la ultimul nivel, cel al cunoasterii paroxistice de sine.

Eul ia fiinta prin sferele psihice descrise, spune autorul amintit si fiinteaza devenind de la un nivel psihologic la celalalt. Recunoastem aici sferele sufletului lui Platon si trebuie sa conchidem ca intuitia grecilor era foarte buna. Fiecare nivel se deschide spre celalalt, spre adevarul mereu mai clar si mai expresiv sinelui. Instinctualitatea se deschide spre afectivitate si se preschimba in afecctivitatea care amplifica dimensiunea eului, inscaunand-o in inima alteralitatii, la randul ei afectivitatea deschide imaginarul care o cuprinde si in care se preschimba, luand acum infatisarea celuilalt, [..] imaginarul se deschide spre ratiune, care il absoarbe si il transforma[…] iar gandirea adanceste in sine si se inalta [..] pana la momentul cunoasterii extatice de sine.

Comunicarea inter-nivelica este satisfacuta prin realizarea unor motive de diferite ranguri, sinele se oglindeste si se defineste astfel prin altul. Sinele se deschide spre altul nivelic, cautandu-si oglinda si definitia nivelica, iar fiinta celuilalt reflecta sau nu chipul sinelui cautator. Cand oglinda celuilalt deformeaza sinele nivelic apare respingerea, cand reflectarea este identica sinelui oglindit, apare atractia. In toate relatiile de intercomunicare ne cautam propriul sine, oglindit in celalalt, retusati, remodelati prin tatonare continua; cand insa diferentele nivelice sunt foarte mari, intervine repulsia, respingerea, indepartarea nivelica. Cuplul interpersonal se naste si se sudeaza in timp, prin acomodare reciproca, prin compensatia nivelica a celuilalt cand deosebirile nu sunt fundamentale, in opozitie, sau cand structurile caracteriale permit flexibilitatea, acomodarea. Firile chei universale, acomodabile la orice tip de personalitate, isi gasesc mai rapid partenerul, in timp ce firile mai rigide, chei singulare, mai anevoios. Forma pura si absoluta a comunicarii, Erosul, nu admite decat celula arhaica a cuplului dual. Eul isi oglindeste si isi implineste fiinta prin Altul care trebuie sa fie, in cele din urma, un alt eu insumi. 

Totusi se ajunge destul de greu si de rar la formula perfecta a cuplului dual, in care fiecare partener se recunoaste integral pe sine in si prin altul, cel mai adesea cuplurile sunt imperfecte, eul pasind cu o parte a sa spre alte individualitati, spre alte persoane, in speranta definirii si regasirii depline. Totusi Barbatul va cauta totdeauna Femeia, adica fiinta unica pentru o alta fiinta unica. Aceasta cautare pote sa fie sortita succesului, dar tot atat de bine si esecului, cautand fara incetare, eul se regasestefaramitat, fragmentat in altii. O viata cauta si chiar daca gaseste, de multe ori e posibil sa nu poata mentine constanta aceasta formula perfecta. In lucrarea mai sus amintita a lui Mielu Zlate, manualul de Psihologie pentru clasa a X-a, editat in 2005, referitor la acest subiect, se face referire la modelul triunghiular al dragostei, propus de psihologul englez R. Sternberg; acesta apare reprezentat astfel: Astfel se considera ca intimitatea reprezinta apropierea dintre parteneri, sudura sufleteasca, intelegerea reciproca, masura in care unul il valorizeaza pe celalalt, conteaza pe el; angajarea reprezinta decizia de a ramane implicat in relatie; pasiunea reprezinta atractia fizica/sexuala si psihica dintre parteneri. Dragostea simpatetica se manifesta sub forma apropierii, caldurii, dorintei de a ajuta, preocuparii fata de bunastarea si fericirea partenerului si angajarea pe termen lung. Dragostea oarba, pasionala este un amestec de dorinte si atractie sexuala, exaltare si durere, anxietate si destindere, altruism si gelozie, ea aparand repede si disparand la fel de repede, un foc de paie. Cel de-al treilea tip de dragoste, cea rationala presupune angajare, decizie rationala, este un fel de contract intre parteneri, stand la baza casatoriilor din interes. Celelalte tipuri de dragoste, cea parteneriat, cea romantica sau cea prosteasca sunt combinatii intre doua dimensiuni: intimidate = angajare duce la parteneriat, angajare + pasiuneduce la dragoste prosteasca, intimidate + pasiune duce la romantism. Ca sa reziste si sa fie perfecta, e nevoie de imbinarea celor trei colturi ale triunghiului echilateral: intimitate, angajare si pasiune. Relatiile interpersonale care duc la dragoste perfecta sunt deci o imbinare a acestor tipuri de dragoste, putand sa se mentina mai mult sau mai putin in timp, in functie de inteligenta celor doi parteneri de cuplu, in functie de cei din jurul lor si de rolul pe care cei doi il atribuie acestora, in fond ei trebuind sa reconstituie continuu androginul platonician, cuplul primordial biblic, tinand seama mereu de ideea de devenire in si prin propria fiinta, oglindita in fiinta celuilalt. Daca in relatiile generale interumane intervin cooperarea, competitia si/sau conflictul, in relatiile care presupun actiunea mutuala apar etapele: cea a acomodarii, cand partenerii se obisnuiesc, se ajusteaza unul cu altul, cea a asimilarii, cand se realizeaza un transfer reciproc de gusturi si mentalitati, partenerii gandind si comportandu-se aproximativ identic, cea a stratificarii, cand partenerii se ierarhizeaza in functie de statutele detinute de ei, cea a alienarii, echivalenta cu fuga, indepartarea de celalalt, ruperea relatiilor. Pentru ca sa nu se ajunga la aceasta alternativa, pentru ca sa se mentina prietenia sau chiar dragostea este nevoie de o continua mentinere a acestor prime tipuri de relatii : cooperare, competitie constructiva, acomodare si asimilare. 

Concluzii 

Filosofia idealist – obiectiva a lui Platon, in care Ideea–Forma reprezinta forta gandirii sale a constituit si mai constituie si astazi subiectul unor indelungi si aprige discutii. Faptul ca mai este si azi de actualitate dupa atatea secole o atare conceptie se datoreaza modului pur speculativ al formularii teoriilor platoniciene. Gandirea sa psihologica este o incercare de revalorizare a ideilor inaintasilor sai, conforma epocii in care a trait, in spiritul gandirii mitice a grecilor, este o conceptie conservatoare, utopica si psihologizanta. La Platon sufletul are functia de a fi apetit, motivatie organica, ratiunea are functia intelegerii inteligente si a stabilirii adevarului, iar energia sau vointa sunt sinteza primelor doua functii. In ceea ce priveste raporturile interumane, asa cum am aratat, multe din ideile sale se regasesc inca in conceptia unor psihologi contemporani, avand clar delimitate nivelele psihicului, desi ca numar nu coincid cu cele pe care le semnala Platon; acest fapt este explicat tot prin misticismul anticilor, prin ideea ca cifra sapte are o semnificatie deosebita. Pentru epoca in care a trait se poate spune ca din punctual de vedere al dezvoltarii conceptiei despre suflet, momentul Platon a fost o stagnare dupa cel al lui Socrate pe care il putem compara cu introspectionismul modern, in timp ce urmasul sau, Aristotel, ramane neindoielnic precursorul multor stiinte, printre care, desigur si psihologia. 

Note 
Diogene Laertios, Despre vietile si doctrinele filosoflor Polirom, Iasi, [1997], p. 129 2 - idem, p. 131 3- ibidem, p.134 4 - ibidem, p. 135 5- ibidem, p. 140 

Platon, Opere, vol. VI, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989, p. 31 7- idem, p. 32 

Corneliu Mircea, Inter-comunicarea, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1979, p.101 9-idem, p. 109 

Psihologie, manual pentru clasa a X-a, coordinator Mielu Zlate, Editura Aramis, Bucuresti, 2005, p. 143 

Bibliografie 

Diogene Laertios, [1997] Despre vietile si doctrinele filosofilor, Editura Polirom, Iasi 

Platon, Opere, vol. VI, [1999] Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 

Corneliu Mircea, [1979] Inter-comunicarea, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 

Psihologie [2005], manual pentru clasa a X-a, coordonator Mielu Zlate, Editura Aramis, Bucuresti 

Vladimir Soloviov, [1997] Drama vietii lui Platon, Editura Amarcord, Timisoara 

Dictionar de filosofie, [1978], Editura Politica, Bucuresti