| Filme online la Institutul Cervantes Omagiu lui Carlos Saura, Premiul Goya de Onoare 2023 |  |
| (Cinema) |
| In luna martie 2023, Institutul Cervantes din Bucuresti va prezenta online o serie de filme exceptionale ale regretatului regizor spaniol Carlos Saura, un cineast care a dobandit deja un loc de necontestat printre zeii cinematografiei, omagiu prilejuit de decernarea, in acest an, a Premiului Goya de Onoare. Toate titlurile vor fi disponibile pe canalul Vimeo al Institutului timp de 48 de ore, incepand cu ora 21:00 (ora Romaniei). |
Seria va debuta pe data de 3 martie, cu La caza / Vanatoarea (1965), film castigator al Ursului de Argint pentru cel mai bun regizor la Festivalul de Film de la Berlin din acel an. In ciuda unor probleme majore cu cenzura care domina Spania acelei vremi, filmul reuseste sa prezinte invingatorii si invinsii Razboiului Civil spaniol intr-o interesanta desconstruire a patriarhatului franchist care, chiar si astazi, ne surprinde prin incarcatura imaginilor sale.
Proiectul va continua, pe 10 martie, cu Bodas de sangre / Nunta insangerata (1981), film cu care (alaturi de Carmen si El amor brujo) Carlos Saura incepe o trilogie care va redefini traditia dramatica a culturii spaniole. Propunerea cinematografica a lui Saura reuneste si doi artisti remarcabili ai dansului spaniol: Antonio Gades si Cristina Hoyos.
Filmul programat pentru data de 17 martie este Goya en Burdeos / Goya la Bordeaux (1999), care reface biografia lui Francisco de Goya. Saura s-a folosit de radacinile interpretative ale lui Paco Rabal pentru a aborda ultimele vremuri ale pictorului, exilat si lipsit de auz, folosind opera acestuia pentru a ilustra propriul sau mod de a intelege trecutul unei tari sfasiate de razboi si divizare politica
Ultimul film al seriei, difuzat pe 24 martie, este Iberia (2005), un documentar in care Saura continua directia sa predilecta, cea care se foloseste de flamenco-ul contemporan pentru a contribui la cinematografia muzicala spaniola, insotit de artisti incontestabili precum dansatorii Sara Baras, Antonio Canales, José Antonio Ruiz, Aída Gómez si Patrick de Bana, muzicienii Manolo Sanlúcar, Gerardo Núñez si Jorge Pardo si cantautorii Enrique Morente si fiica sa Estrella.
Carlos Saura (1932-2023) a simtit inca de la o varsta frageda entuziasmul pentru arta care i-a caracterizat intreaga cariera. Indragostit de muzica, de pictura si, mai ales, de fotografie – pasiune pe care nu a abandonat-o niciodata –, a parasit studiile de inginerie industriala pentru a se inscrie la Institutul de Investigatii si Experimente Cinematografice din Madrid, unde a absolvit ca regizor in 1957 cu filmul Tarde de domingo (Duminica dupa-amiaza).
Un an mai tarziu, documentarul sau Cuenca (1958) a castigat mentiunea speciala a juriului la Festivalul de la San Sebastian si, la scurt timp dupa aceea, primul sau lungmetraj, Los golfos (1960), apreciat la nivel international, culminand cu selectia sa in cadrul Festivalului de la Cannes. Acolo l-a intalnit pe Luis Buñuel, cu care a legat o mare prietenie care a dus si la o serie de colaborari in filmele Llanto por un bandido (1964), in care mentorul Buñuel a facut un rol secundar interesant.
Sub conducerea producatorului Elías Querejeta, cu care a lucrat mai bine de saisprezece ani, a lansat La caza (1966), Peppermint Frappé (1967) – ambele castigatoare ale Ursului de Argint pentru cel mai bun regizor la Festivalul de Film de la Berlin – si alte titluri, precum El jardín de las delicias (1970), Ana y los lobos (1973), La prima Angélica (1974), Cría cuervos (1976), Elisa, vida mía (1977), Mamá cumple 100 años (1979) si Deprisa, deprisa (1981), castigator al Ursului de Aur la Festivalul de la Berlin. Prin toate aceste filme, Saura a portretizat intr-un sens oniric, abstract si foarte personal neajunsurile care au afectat Spania dictaturii lui Franco.
In 1981 a inceput o alta mare directie de creatie a carierei sale, cea a cinematografiei muzicale, cu o trilogie formata din Bodas de sangre (1981), Carmen (1983) si El amor brujo (1986), bazate pe operele lui Federico García Lorca, Georges Bizet sau pe baletul lui Manuel de Falla.
In 1990, a avut loc lansarea filmului Ay, Carmela!, o adaptare a comediei dramatice de José Luis Sanchis Sinisterra, pentru care Saura a primit doua premii Goya: pentru cel mai bun regizor si cel mai bun scenariu adaptat, impreuna cu Rafael Azcona. Filmul a obtinut in total treisprezece premii Goya, inclusiv cel pentru cea mai buna actrita, care i-a revenit lui Carmen Maura.
De atunci, Saura a alternat filme muzicale cu radacini latine – Sevillanas (1992), Flamenco (1995), Tango (1998) si Salomé (2002) – cu titluri precum ¡Dispara! (1993), Taxi (1996), Pajarico (1997), Goya en Burdeos (1999) si El séptimo día (2004), precum si regia de opera si teatru.
La varsta de 90 de ani, forta creatoare a lui Carlos Saura nu se stinsese inca. In 2022 a prezentat piesa Lorca enamorado (Lorca indragostit), in care a reunit mai multe dintre pasiunile sale: muzica, fotografia, pictura, dansul si filmul; iar in 2023 a adaugat la opera sa documentarul Las paredes hablan (Peretii vorbesc), in care el insusi vorbeste, in calitate de narator si interlocutor, despre valabilitatea expresiei plastice in spatii naturale si publice, de la picturile rupestre la arta urbana.
Aceasta cariera – distinsa cu premii precum Premiul National de Cinematografie (1980), Medalia de Aur a Academiei de Film (1992) si Concha de Oro Honorífica la Festivalul de la San Sebastian (2007) – a fost celebrata in 2023 prin Premiul Goya de Onoare „pentru contributia sa creativa vasta si extrem de personala la istoria cinematografiei spaniole de la sfarsitul anilor '50 pana in prezent” si pentru felul in care „a modelat istoria cinematografiei spaniole moderne”, dupa cum a declarat presedintele Academiei Spaniole de Arte si Stiinte Cinematografice, Fernando Méndez-Leite. Din pacate, Carlos Saura a murit cu o zi inainte de a primi aceasta distinctie.
Cinematografia lui Saura este plina de imaginatie si de o curiozitate debordanta in fond, o oglinda a autorului insusi. Dupa cum spunea el insusi intr-un interviu din 2022: „Exista o gravura a lui Goya in care apare un batran care zice: «Inca invat. Eu sunt acela»”.
. | |
|
|
|