Opțiuni
•   Topuri
•   Blog
•   Interviul aromat
•   Ceaiul englezesc
•   Locale
•   Mass media
•   Autori
•   Promovează
•   Colaboratori
•   Parteneri
•   Contact
Newsletter
personalizat
Înscrie-te pentru ceașca săptămânală de cultură:
Socializare
Abonare RSS Bookmark Recomandați portalul
Twitter Facebook Youtube
Acum niște ani
22 aprilie 2021
Recomandări
Respiraţia morţii în ceafa vieţii
(Teatru)
Ni se intampla uneori, poate exact atunci cand traim mai intens, sa simtim atingerea voluptoasa a mortii. Si ne doare carnea, ne vine sa tipam, ne oprim pentru  o secunda care ni se pare o eternitate si muscam din tristete.
Linia care desparte viata de moarte se dilueaza in melancolie. Instinctul de conservare, insa, ne salveaza de noi insine si ne arunca din nou in mijlocul trairilor, in mijlocul actiunii. Cu ochii goliti de expresie, cu sufletul tandari ne adunam si mergem mai departe. Pana cand va veni si timpul de a trece de partea mortii.

Regizorul Radu Afrim a ales sa transpuna acest dute-vino intre fiinta si nefiinta la care suntem partasi zilnic intr-un nou spectacol, la Teatrul National „Vasile Alecsandri” din Iasi, apeland la un dramaturg simbolist, Maurice Maeterlinck, deloc usor de pus in scena si nu foarte des vizitat de regizorii de la noi. Maeterlinck a scris si multa poezie. De altfel, opera sa poetica este marcata de teatralitate, iar cea dramatica de lirism. Moartea il fascineaza si il inspira pe dramaturgul belgian care prin textele sale creaza o atmosfera demna de o seara cetoasa de toamna. Nu stii daca totul e real sau daca ai intrat intr-un vis din care poate ca nu vei mai iesi. Pentru spectacolul de pe scena ieseana, Trei piese triste, regizorul Radu Afrim a optat pentru Intrusa, Sapte printese si Interior pentru a crea un „spatiu inchis, deschis doar prezentelor nevazute, care ratacesc in jurul lui si asteapta sa se deschida o usa”, ajutat de scenograful Cosmin Florea si de artistul video Andrei Cozlac.


In Trei piese triste, Radu Afrim s-a afundat in simbolism, curent artistic care  incurajeaza intimitatea cu muzica interioara a ideilor si emotiilor si a creat un poem scenic inspirat de relatia pe care o avem cu lumea de dincolo. O relatie care ne infioara, dar fara de care nu gasim sens in viata. De altfel, odata intrat in sala, spectatorul aude cum bate inima simbolismului, la inceput firav, apoi din ce in ce mai intens. Tablourile in miscare pe care le deseneaza Afrim cu fiecare secventa scenica au un impact vizual atat de puternic, incat dau acces nelimitat catre emotiile celui care le priveste.

Impreuna cu scenograful Cosmin Florea, Afrim construieste o un cadru-rama in care incape un numar nesfarsit de tablouri, atat cele pe care le-a imaginat regizorul, cat si cele pe care le compune spectatorul pornind de la cele ale regizorului. Un univers ferecat, care din cand in cand se deschide ca usa unei case parasite, pecetluita cu un lacat ruginit si hartuita de un vant puternic, scena devine in Trei piese triste un loc al intalnirilor si trairilor mistice.

Radu Afrim inchide in structura spectacolului sau personaje in mare parte feminine, ca intr-un insectar de care ne apropie treptat, cu fiecare dintre cele trei parti ale punerii in scena: o mama-lauza aflata pe moarte, dupa o nastere dificila, pe care fiica oarba, cu o sensibilitate care patrunde si in lumea spiritelor o insoteste in explorarea suferintei ultimelor ore pe aceasta lume, sapte fecioare cu o paloare de ceara care ne invata dansul vietii cu moartea, o tanara care a murit inecata si care nu se poate desprinde de universul intim al propriei case si familii si devine aerul pe care ai sai ramasi in urma il respira fara sa stie de ce nu mai pot scapa de tristete.  Fara o legatura aparenta intre ele, textele pe care le-a ales Afrim sunt unite de jocul de-a vizibilul si invizibilul in care sunt atrase personajele. In moarte toti suntem impreuna, particule care plutesc in acelasi spatiu, desi nu ne cunoastem si vietile noastre sunt atat de diferite, par sa spuna cu fiecare gest, cu fiecare tipat, cu fiecare tacere straniile fiinte inchipuite de Maeterlinck si aduse sub ochii spectatorului de Radu Afrim. Accesul in lumea lor ii este permis privitorului treptat si de la distanta. Declicul il produce primul personaj al Pusei Darie, o femeie care se plimba in singuratate si priveste indiscret, dintr-un prezent care ne aminteste de al nostru, intr-un interior imbibat cu suferinta, interior in care spatiul si timpul nu par sa mai aiba vreo importanta. Si odata cu ea o face si spectatorul, care este invitat sa scurme in materia textului dramatic.


Picturalitatea din Trei piese triste este pe alocuri coplesitoare. Un amestec de natura moarta, de fiinte amortite de suferinta si stapanite de gesturi scurte si dramatice, de sunete stranii si proiectii video care amplifica si acutizeaza senzatia de tristete. Frunzele uscate fosnesc a un noiembrie sufletesc care nu se mai sfarseste, un cos cu fructe e asezat intr-un colt de camera cu o atmosfera de priveghi, un animal mort si expus ca un trofeu aduce cu el gustul mortii, fecioarele palide legate la ochi se dezlantuie intr-un dans cu spiritele. Dansul, cantecul, rostirea toate sunt melancolie, zbatere sufleteasca, cautare in Trei piese triste, mai ales in partea centrala stapanita de Sapte printese.

Distributia spectacolului este, ca de obicei in punerile in scena ale lui Radu Afrim, mixta. Experimentatilor Emil Coseru, Pusa Darie, Ada Lupu, Ionut Cornila, Horia Verives, Livia Iorga li se adauga tineri care inca studiaza teatrul pe bancile facultatii, Diana Raluca Amitroaie
Diana Vieru, Razvan Contu, Alexandra Azoitei, Ioana Fuciuc, Smaranda Mihalache, Georgiana Zmau, si pentru care un rol intr-o astfel de punere in scena este un adevarat examen de maturitate. Pe care il trec, nu fara a-si arata insa unele slabiciuni care tin de intensitatea cu care iti insusesti un personaj. Un personaj greu de tinut in frau a avut Razvan Contu, de exemplu, dar a reusit sa scape de capcana superficialitatii relationand excelent cu personajele interpretate de Emil Coseru si Pusa Darie. Acestia aduc in jocul lor tensiune, sensibilitate, potentare si vartej emotional. Ada Lupu este o prezenta constanta in spectacolele pe care Afrim le regizeaza pentru Nationalul iesean. Si parca, daca nu o vezi, ii simti lipsa. Personalitatea sa se muleaza perfect pe aceste personaje imbatate cu melancolie si predispuse la ratare si suferinta pe care le aduce in scena regizorul. De la fiica oarba care pare sa aiba capacitati paranormale, la fata care se stinge inecata si incearca sa isi inteleaga suferinta si disparitia prematura, Ada Lupu schimba alter ego-rile firesc, cu multa sensibilitate si atentie la nuante, cu cresteri si scaderi de intensitate emotionala, de parca reincarnarea ar fi puterea sa speciala, si reuseste sa le aseze nealterate sub ochii spectatorului.


Fascinant in Trei piese triste este si faptul ca fiecare dintre cele trei parti ale spectacolului poate fi luata separat si pastrata pentru priviri la microscop. Cu un cult pentru vizual, muzicalitate si poezia miscarii, Radu Afrim a stiut sa o condimenteze pe fiecare cu elemente care sa ii garanteze unicitatea. Daca in Intrusa atmosfera de priveghi si de casa a groazei este fisurata din cand in cand de notele de umor pe care le aduce cu sine personajul matusa, interpretat cu meticulozitate de Horia Verives, care rade necontrolat atunci cand te astepti mai putin si danseaza psihedelic in momente de incremenire sufleteasca, in Sapte printese dansul fecioarelor prinse intre viata de aici si cea de dincolo, dirijat cu maiestrie de personajele interpretate de Pusa Darie si Emil Coseru, te prinde intr-un amalgam emotional, iar in Interior textul e transformat intr-un monolog-tanguire al unei fete rapita de moarte fara sa apuce sa isi traiasca viata. In Trei povesti triste impresioneaza poezia miscarilor fragmentate de parca ar fi dependente de mecanismul unei cutii muzicale. Fiecare gest, fiecare pas de dans, fiecare spasm de boala sau de placere isi revendica din lirism si isi cauta propria fantoma. De fiecare data cand ies din inertia suferintei, a bolii, a neputintei, personajele afrimiene par sa isi simta miscarile ratate ca pe niste zbateri de aripi, intr-un univers sonor care multiplica la nesfarsit ecoul fatalismului. Vocile feminine care s-au jucat cu durerea pe note muzicale in acest univers si pianina au fost strunite de aceeasi Diana Roman cu care Afrim a colaborat si pentru spectacolul Orasul cu fete sarace.
Plutind in apele tulburi ale lui Thanatos, personajele din Trei povesti triste sunt crescute cu nesat poetic de Maurice Maeterlinck si purtate de mana catre maturizarea lor in plan vizual de regizorul Radu Afrim.


Trei piese triste, dupa Maurice Maeterlinck

Scenariul si regia: Radu Afrim

Scenografia: Cosmin Florea

Video: Andrei Cozlac

Coregrafia: Radu Alexandru

Aranjament muzical, pregatire muzicala: Diana Roman

Asistent regie: Antonia Mihailescu

Distributia: Ada Lupu, Pusa Darie, Emil Coseru, Ionut Cornila, Horia Verives, Diana Roman, Livia Iorga, Razvan Contu, Diana Raluca Amitroaie, Diana Vieru, Alexandra Azoitei,

Ioana Fuciuc, Smaranda Mihalache, Georgiana Zmau

Foto: Iulian Ursachi



.

Nume:

E-mail:


Mesaj:

(Comentariile trebuie sa fie de maximum 250 de caractere.)
Validare: 
(Introduceti codul pentru validare.) Reseteaza cod!
 
Autentificare
Am uitat parola / Cont nou!
Căutare
Prea multe rezultate?
Folosește căutarea avansată.
Publicitate