Personalitatea Agathei Christie: posesoarea unei creativităţi fecunde, profesionist cu spirit critic, umorist abil. Ce mecanism conduce în noi alegerea amintirilor?

Dan Grigorescu semnează postfața autobiografiei Agathei Christie, carte apărută în 1977, la Ballantine Books, în New York, și, la 9 ani distanță, în 1986, în București, România, la Editura Univers, în traducerea Adinei M. Arsenescu.

Implicarea și, implicit, expunerea autobiografică, trimit la o structură narativă a misterului care rămâne în cadranele unei tradiții prin care se refac drumul povestitorului, drumul purtătorului unei oglinzi. Scopul este de a îmblânzi și de a echilibra apele în care se răsfrâng atât seninul cerului, cât și „băltoaca din marginea drumului”. Fluxul conștiinței (ai cărei promotori au fost Proust, Joyce, Nathalie Sarraute) transformă câmpul trăirilor psihologice ale eroului într-o substanță narativă, îndepărtându-l de formele tradiționale ale autorului și, bineînțeles, ale personajului-oglindă.

Și în cazul scriiturii de factură detectivistă, regula jocului e foarte strictă: cititorul (sau spectatorul) trebuie să aibă deplină încredere în raționamentul detectivului, în elanul său justițiar, așa cum se întâmplă în mecanismele de redare și transpunere ale următoarelor personaje din literatura universală: Auguste Dupin al lui Edgar Allan Poe, Sam Spade al lui Dashiell Hammett sau Simon Templar al lui Leslie Charteris. Încă de acum 30 de ani exista un sentiment nostalgic de receptare a stilului ficțional, în care personajul-detectiv părea să-și fi pierdut distincția aristocratică a lui Sherlock Holmes sau a înaintașului său, Sergent Cuff din Piatra lunii a lui Wilkie Collins. Și Father Brown al lui Chesterton, și Maigret al lui Simenon, și Hercule Poirot sunt niște oameni cu înfățișare îndeajuns de obișnuită. Ei nu atrag atenția nimănui, înainte de a-și fi început ancheta, pentru că viața lor începe simultan cu apariția cazului care se cere soluționat. Aspectul personajelor justițiare, adesea, nu îi împiedică pe ceilalți să se uite la ele cu un amestec de neîncredere și de ironie.

Eroul romanului polițist modern e, de cele mai multe ori, un personaj antiromantic, aspect regăsit și într-una dintre mărturisirile Agathei Christie, care susținea că a fost important ca detectivul romanelor ei să fie „un individ întru totul obișnuit”. Reușitele lui, care sunt izbânzi ale inteligenței și ale logicii, trebuiau să constituie și ele un element de surpriză, dar mai ales să argumenteze că cel care dezleagă enigmele complexe și variate ale justiției este un om obișnuit.

Biografia literară a Agathei Christie mai revelează încă un fapt vrednic de atenție. Spre deosebire de atâția istorici, scriitoarea nu a socotit niciodată că romanul polițist ar fi un gen minor, cu elemente frivole, întrucât nu confundă literatura menită să distreze cu abdicarea de la principiile fundamentale ale valorii textului, ale cărții tipărite. Vrând să-și amuze cititorii, Agatha Christie nu a scris ca să se amuze. Acțiunea romanelor sale are o coerență, o logică a arhitecturii narative care mărturisește efortul consecvent orientat spre veridicitate și credibilitate. Atenția scriitoarei era concentrată pe crearea unei suite de evenimente care, deși se caracterizează prin neobișnuință, să nu pară improbabile. Cel de-al doilea punct esențial ce definește literatura era, în accepția Agathei, moralitatea acțiunilor săvârșite de erou – se opune brutalității și admirației față de personajele violente sau sadice din unele romane polițiste recente la acea dată.

Prin urmare, criteriul moral constituie un reper normal al romanului polițist, binele pedepsind răul. Ca o reacție la crimele săvârșite în timpul războaielor, Agatha face parte din acei scriitori care au simțit nevoia de a instala, în pagini, sentimentul certitudinii că vinovatul este întotdeauna pedepsit, condiția de bază fiind ordonarea logică a anchetei. De altfel, despre literatura polițistă din anii ’20 și ’30 s-a spus că răspundea unei nevoi de opunere în fața valului de crime, generat de criza socială și de criza conștiinței, în general.

În ceea ce îl privește pe Hercule Poirot, el face parte dintr-o familie de spirite care opun ingeniozității malefice inteligența unor ființe omenești, decise să nu permită triumful răului. Poirot este un personaj de un farmec nostalgic și astăzi, iar crezul său moral, în calitate de erou al romanelor și, implicit, al autobiografiei Agathei Christie, este cel al unui om care se bizuie cu atâta convingere, cu atâta simplitate pe valorile fundamentale ale umanității, pe prietenie, pe compasiune și solidaritatea dintre semeni, care se bucură cu atâta sinceritate și entuziasm de priveliștea unui câmp înflorit, a unei păduri, încât faptul că este un adept al binelui și dreptății stă sub semnul certitudinii permanente!

Hercule Poirot este un pasionat călător care descoperă lumea cu o infinită bucurie, bucurie a cărei sevă se hrănește din ale sale irizații psihologice ce îi sporesc luciditatea și spontaneitatea, atunci când s-ar putea afla în primejdie și un curajos, întrucât nici cei mai îndemânatici răufăcători, nici cele mai nedeslușite mistere nu l-au făcut să se retragă: explicația perseverenței sale de a-și menține curajul constă, de fapt, în credința neabătută în puterea cugetului de a aduce, la lumină, adevărul și binele. Christie explică în autobiografia ei: „Esența unei povestiri polițiste de calitate rezidă în faptul că făptașul trebuie să fie cineva evident, dar pe urmă, dintr-un motiv oarecare, să constați că nu e câtuși de puțin evident, că ar fi imposibil ca el să fi comis crima. Deși, în realitate, firește, el a comis-o.”

Roman de acțiune, cartea misterului polițist nu reprezintă, pentru Agatha Christie, un pretext de a aduce în prim-plan izbucnirile patologice, chiar dacă, într-un context al crimei, nu se poate imagina adeseori un climat lipsit de fațetele violenței. Însă, mesajul cărții Agathei Christie confirmă și reconfirmă, de fiecare dată, încrederea în forța ideilor morale care sunt biruitoare, indiferent de abilitatea criminalului și de complicatele fibre ale intrigii. De altfel, aceasta este convenția de bază a genului și oricine reproșează romanului detectivist reiterarea aceleiași atmosfere în finalul fiecărei trame și, anume, evocarea stării justițiare aflate în apogeu: momentul când detectivul îl descoperă pe vinovat, uită că atunci când spui, când scrii și când faci literele să prindă viață, să facă parte din viața literaturii, de fapt, recurgi la un sistem de convenții pe care le respecți și la care revii în permanență. Pentru că „literatura: un cod pe care ești nevoit să-l descifrezi”, după cum afirma și Roland Barthes, (semiologul francez de formație enciclopedică – a fost și eseist, critic, filosof și teoretician al literaturii) în cartea sa, Mitologii. Pe de altă parte, autenticitatea făuritorului de buchete de cuvinte care compun cartea, în ansamblul ei, nu constă în negarea convențiilor, ci în puterea ingenuă de a-l convinge pe cititor de verosimilul celor narate.

Autobiografia Agathei Christie conține, având în vedere o privire primordială, o subtilă analiză psihologică și o fină capacitate de a defini mișcările din universul lăuntric al personajelor invocate și evocate deopotrivă, ceea ce îi conferă dreptul de a fi discutată sub semnul unei „gravități meritate”. În acest miez al făuririi textului narativ, conturul aburind de cerneală al literelor care privesc la mersul bonom al trenului din care poate fi zărit Poirot în timp ce își soarbe ciocolata caldă matinală, prinde viață dacă: acțiunea și personajele ei sunt veridice, iar autorul se ascunde cât mai departe de privirile curioase ale cititorului, ceea ce poate constituie un paradox dacă ne gândim că autorul este prezent în mișcările cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze, însă prezența și căutarea acestuia în povestea textului nu mai sunt o prioritate pentru lector, din moment ce evadează în lumea cărții o dată cu personajele despre care citește.

Cu alte cuvinte, succesul cărților Agathei Christie înseamnă respectarea unor reguli elementare: faptele relatate de scriitor sunt cunoscute numai de el, dar cititorul nu are dreptul să nu creadă în adevărul lor. Pentru că acțiunea trebuie să rămână înscrisă în linia credibilității, scriitorul nu trebuie să fie bănuit nicio secundă că ar ști mai mult decât spune și, nicidecum, mai mult decât știe detectivul. Scriitorul este, prin firea lucrurilor, personajul cel mai bine ascuns în umbrele controversatelor și dilematicelor intrigi polițiste. Acel personaj este interesat deopotrivă de incipit, desfășurarea acțiunii, atingerea punctului culminant sau de stingerea poveștii scrise și aprinderea, sub semnul intenției auctoriale luminoase, a unei noi continuări cu fiecare citire (re)împrospătată și cu fiecare cititor dispus să creeze, în cheie creativă, ceea ce ar fi putut fi și nu a fost, ceea ce s-ar fi putut spune și nu s-a spus sau ceea ce a căutat febril în fiecare capitol și a cărei prezență a conștientizat-o, abia, la punctul dinainte de închiderea cărții.

E privilegiul inteligenței de a ști să trăiască firesc și simplu printre lucrurile simple. Și, de-a lungul întregii cărți, rămâne ea, fiind mereu pregătită să accepte gândurile diferitelor sale generații de cititori. Tonul cu care ne vorbește atunci când scrie este unul care emană bun-simț, simplitate, surâs, naturalețe și sfială, atunci când subiectul tratat îl constituie propria ei literatură sau afirmarea principiilor unei morale tradiționaliste. Și atunci când își recheamă memoriile prin viața cuvintelor, Agatha Christie dovedește că are har și că este cel mai fascinant personaj al scrierilor sale. Acest fapt se datorează faptului că, deși nu a avut o existență banală, obișnuită, a trăit-o cu naturalețea conștientizării propriilor calități, cu o putere atipică de a nu lăsa loc aroganței, oferind, în schimb, un generos spațiu cunoașterii realiste a defectelor personale, limpezirii în vizualizarea defectelor celorlalți, în așa fel încât a fost în stare să le înțeleagă și să le ierte atunci când i-au adus nefericire, iată amănuntele care fac din Agatha Christie o umanistă, în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului.

Cum este să-ți petreci pulberea de secunde dintr-o zi în sala faxului, într-o încăpere despre care știi că se află la etajul întâi și că, mai presus de toate, păstrează arhiva Agathei Christie? Dacă îți lași mintea să rătăcească, vlăstarele propriei imaginații îți vor aduce în fața pupilelor un braț plin de razele soarelui, care scânteiază în apă, pe muzica încercată de bâzâitul somnolent al unei albine ce călătorește cu aerul din fața cerului. Te așezi în fotoliul preferat al Agathei și îți răsfeți starea de spirit cu o privire avidă, îndreptată asupra rafturilor cu cărți înconjurătoare: admiri volumele din Ediția Greenway a romanelor ei, traducerile în limbi străine, primele ediții îndelung răsfoite și rămase „fără supracopertă”, serii de romane polițiste, semnate de scriitori contemporani cu ea și, nu în ultimul rând, lecturile copilăriei ei fericite, petrecute în Ashfield. Urmezi turul casei la pasul imaginii, al imaginației și la pasul cuvântului, prezent în energia generală transmisă de: pianul din salon, care domină; cufărul legat în alamă (care apare și în „The Mystery of the Spanish Chest”); impresionantele portrete de familie (Hercule Poirot’s Christmas – Crăciunul lui Poirot). La primul etaj, ești întâmpinat de „un raft cu cărți rotativ”, cu „multiple ediții necartonate”, iar la câțiva pași, ferit parcă de ochii vizitatorilor, găsești una dintre rochiile de ceai purtată de mama Agathei.

Așa cum apare menționat și în Jurnalul secret, al cărui autor este John Curran, „în capătul scărilor erau două camere încuiate”, ipostaze similare cu apariția unor „paznici tăcuți ai unei inimaginabile comori literare” la care aspiră cititorul pasionat al romanelor Agathei Christie, comoară accesibilă, în realitate, doar „câtorva aleși”.

Când muzicalitatea pe care ți-o oferă zgomotul ușor al mașinii de scris se plimbă pe o fereastră deschisă de la etaj, poți revedea, dintr-odată, case, timpuri și anotimpuri de acum 50 de ani. Din toate pe care ți le-ai putea aminti, casa de vacanță a Agathei este cea care rememorează întâmplările de atunci, când ceaiul era servit în timp ce pocnetul rachetelor pe terenul de tenis și cel al mingii lovite de bâtă pe terenul de crochet din imediata apropiere întrerupeau urma liniștii obișnuite. În acel weekend, îți petreci 24 de ore în spațiul acesta fascinant din care preiei atitudinea lui Hercule Poirot și, cu același spirit orientat către atenția ce se cuvine momentului, studiezi textele dactilografiate ale romanelor Curtain și Sleeping Murder, atât scenele originale, cât și pe cele șterse. Citești prima frază – „Hercule Poirot sorbi din aperitivul său și privi în zare, spre lacul Geneva” – și rândurile ce o însoțesc și constați, cu uimire și cu entuziasm, că ai în față un conținut unic, inimaginabil, care așteptase sub semnul tăcerii între copertele care acopereau colierele literelor, vreme de peste 60 de ani. Acum poți spune că noua comoară era o scurtă povestire cu Poirot, necunoscută, care a avut, în cele din urmă, norocul de a fi descoperită și remarcată „într-o după-amiază de vară”, la aproape 70 de ani de la zămislirea ei.

Epoca de aur a romanului polițist britanic este considerată, în general, perioada dintre sfârșitul Primului Război Mondial și sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, intervalul cronologic cuprins între 1918 și 1945. În această perioadă și-au început cariera de scriitor toți autorii pe care îi asociem astăzi cu romanul detectivist: John Dickson Carr (se remarcă, îndeosebi, prin nenumăratele modalități inventate de a intra și de a ieși dintr-o cameră încuiată, nemaiîntâlnite nici înainte, nici după epoca lui), Freeman Wills Crofts („maestrul alibiurilor incontestabile”), Anthony Berkeley (supranumit „pionierul soluțiilor multiple”), Dorothy L. Sayers, Margery Allingham, Ngaio Marsh, Ellery Queen sau Rex Stout (al cărui personaj-detectiv, Nero Wolfe, rezolva crime în timp ce îngrijea colecția proprie de orhidee).

În paginile jurnalului său, Agatha Christie mărturisește că nu a avut niciodată o cameră a ei sau un colț special dedicat retragerii sale în scris. Chiar și așa, existau semne pentru cei din preajma ei care anunțau apropierea momentului de scris, de pildă faptul că o descopereau gânditoare, ochii îi erau plini de speranță, ca și cum ar fi spus despre scriitoare că, dintr-o clipă într-alta, se va închide într-o cămăruță și va începe scrisul. Mulți prieteni nici nu știau când își scria cărțile, pentru că nu o vedeau niciodată scriind sau plecând undeva pentru a scrie, ceea ce se datorează atitudinii ei față de scris și exprimării acestei atitudini de către prieteni, așa cum ea însăși notează că: „Mă comport și eu ca și câinii, care se pitesc pe undeva cu un os și nu-i vezi decât după o bună bucată de timp. Când apar cu puțin noroi pe bot și sunt cam sfioși. Cam așa fac și eu. Mă simțeam ușor stânjenită când mă apucam de scris”, dar de îndată ce reușea să se retragă și să închidă ușa încăperii cu cheia, de-abia atunci scria fără întrerupere, fiind prezentă cu totul în ceea ce făcea.

Privind maniera în care îi survenea inspirația, autoarea atrage atenția în cadrul amplului său material confesiv că: „Subiectele îmi vin în minte în cele mai ciudate momente, când mă plimb pe o stradă sau mă aflu într-un magazin de modă și încerc plină de interes vreo pălărie, dintr-o dată o idee splendidă îmi vine în cap și mă gândesc: Ei bine, asta ar fi cel mai simplu mijloc de a acoperi crima și nimeni nu și-ar da seama. (…) Atunci însemn ideea mea splendidă într-un caiet.” Până aici totul pare a fi în regulă, mai puțin pierderea recurentă a caietelor care adăpostesc notările și schițele ei, cauzată de „jumătatea de duzină de caiete” pe care obișnuia să le aibă la îndemână pentru a consemna diferite idei „despre vreo otravă, un drog ori câte ceva despre vreo escrocherie iscusită” citite în ziare. Cu siguranță ar fi ajutat-o foarte mult dacă aceste caiete ar fi fost păstrate și însemnate, etichetate, astfel încât să se vadă chiar și un cuvânt, o schiță de litere sau un semn trecut în grabă pe copertă, ceva de la care Agatha ar fi avut oricând harul de a începe o poveste și de a croșeta o intrigă care, poate că stăruise de multă vreme printre ideile sale, dar pe care încă nu o folosise.

În cartea sa cu miez autobiografic, scriitoarea inserează confesiuni fascinante despre începuturile sale literare și despre intențiile sale auctoriale stabilite încă de la primele scrieri, intenții care au persistat în procedura ei de a țese povești din cuvinte, însă povești care înfățișează chipul realității chiar dacă, din când în când, sunt redate prin simboluri care par a fi rodul instalării fantasticului în narație: astfel, aflăm că atunci când a început să scrie povestiri polițiste nu a avut dispoziția să critice ceva sau să se gândească în detaliu la o crimă. Totodată, recunoaște că povestea polițistă a fost dintotdeauna atât povestea unei urmăriri, cât și o poveste ale cărei învelișuri ascund un mesaj moral, o reluare a vechii povestiri morale medievale, ale cărei semnificații concentrau ideea de distrugere a răului și de triumf al binelui. Scriitoarea subliniază, în mărturisirile sale, faptul că nu se prefigura o regăsire a oamenilor în cruzime, violență și brutalitate, percepute ca o plăcere sadică recuperată în urma lecturii cărților despre crime. Interesul de a scrie cărți despre crime a fost, pentru Agatha Christie, motivația care a determinat-o să se ocupe de studiul amănunțit al criminalisticii, din dorința de a se apropia în profunzime de mecanismul psihic și emoțional al celor în viziunea cărora „răul este bine”. Din această documentare de sorginte criminalistică, a învățat că „acolo unde nu există umilință, omul piere” și că cei care aleg să facă rău semenilor doresc, în pornirile lor patologice, mai presus de toate, să aibă puterea și „să fie tot atât de sus ca și Dumnezeu”. Prin urmare, nu cunosc ce înseamnă sentimentul de dragoste sau cel de compasiune.

Revenind la sursa plăcerii de a scrie cărți polițiste, un loc aparte în economia atmosferei care favorizează ca creația, fantezia și inspirația să se manifeste derivă din varietatea de alegeri cărora scriitorul le poate da curs: fie că ne referim la „povestea de aventuri, veselă”, fie că, din punct de vedere tehnic, o intrigă dilematică, dar interesantă, dă viață poveștii polițiste. Lângă aceste două specii de scriituri, Agatha o adaugă și pe cea care conține „o anumită cantitate de pasiune”, astfel încât să fie salvată nevinovăția, întrucât, în accepția sa, inocența este esențială, nu vina.

Cu un detectiv de orientare psihologică, cititorii devin familiarizați nu doar cu proprietățile arsenicului, ci și cu modul de interpretare a orarului trenurilor și cu subtilitățile diverselor dispoziții legale… Dar când detectivul este chiar Hercule Poirot, cititorii nu sunt doar familiarizați, pentru că rămân cuceriți de „exuberanta personalitate a domnului Poirot”, de acest omulet bonom, în persoana unui fost detectiv belgian celebru, ceea ce constituie și o bine-venită variațiune pe tema detectivului din literatura de ficțiune. Notoriu de menționat este că, din această gamă de figuri detectiviste pe care însăși Agatha Christie le cunoștea, fac parte: Monsieur Rouletabille (personajul cheie al romanului din 1908: Misterul camerei galbene) al lui Gaston Leroux (creatorul Fantomei de la Operă), Chevalier Dupin al lui Poe, Eugene Valmont al lui Robert Barr, Arsene Lupin din romanele scrise de Maurice Leblanc și inspectorul Hanaud de la Surete, al lui A.E.W. Mason, personaje care, în 1920, erau deja binecunoscute în universul ficțiunii polițiste. Din paginile Jurnalului Secret mai descoperim o listă aparte de excentricități pe care detectivul din epoca respectivă era necesar să le dețină, listă din care voi scrie șoptit câteva cuvinte-cheie: …„vioara, cocaina și pipa”, „umbrela și înșelătorul aer mereu absent”, „monoclul și colecția sa de cărți rare”…

Lăsând acest background deoparte, ne întoarcem la Poirot, despre care se poate afirma că posedă abilități absolut fenomenale datorită harnicelor și „micilor celule gri”, răspunzătoare de soluționarea fiecărui caz în parte și de găsirea făptașului, în urma unui amplu proces de argumentare a faptelor dispuse asemenea unui puzzle, ale cărui piese cu intrigi, personaje-labirint și motive (motivații) sunt încâlcite și suficient de disparate la început, astfel încât nu stârnesc suspiciunea și bănuiala din partea simțului comun, care de obicei, nu prea zărește cauzele și efectele subtile, care nu se văd cu ochiul liber, ci doar cu ochiul „micilor celule gri”. Hercule Poirot este cel care știe că ochii martorilor unei crime pot vedea și ceea ce este neadevărat, dar că, în aceeași măsură, ochii lor văd exact ceea ce trebuie să vadă. Chiar dacă vede crime artistice și supreme exerciții ale imaginației, detectivul nu este un artist; este crezul pe care Poirot îl exprimă cu o profundă luciditate și o fină cunoaștere a psihologiei umane practicate cu fiecare caz care survine la orizont, pentru că, pentru a le salva, nu are nevoie de o putere creativă. Însă ceea ce definește impetuos personalitatea unui detectiv este pasiunea pentru adevăr. Iar când la baza gândirii și simțirii umane stă pasiunea pentru bine, dreptate, adevăr, apare o abilitate adiacentă a detectivului uman și, implicit, a omului, a cărui existență este surprinsă în ipostaza detectivistă, cea de constructor de arhitecturi narative, a căror substanță este deslușirea palimpsestului.

Bibliografie:

• John Curran, AGATHA CHRISTIE. JURNALUL SECRET, Editura RAO, București, 2010, 508 pagini

• Agatha Christie, AGATHA CHRISTIE. O AUTOBIOGRAFIE, Editura UNIVERS, București, 1986, 623 pagini

• Sursa foto: http://www.agathachristie.com/